Acoperire națională

Aria de acoperire a serviciilor juridice prestate de Moţec Ştefan – Cabinet de avocat pentru clienţii săi, respectiv a consultaţiilor juridice şi a reprezentării în faţa instanţelor de judecată, a executorilor judecătoreşti, a altor instituţii publice locale sau centrale, precum şi a partenerilor comerciali, este una naţională. În acest sens, puteţi vedea o hartă interactivă a României unde sunt evidenţiate localităţile în care am prestat în mod efectiv şi direct servicii juridice pentru clienţii noştri.

Vezi activitatea cabinetului nostru în România

Contactează-ne acum prin telefon:

+40 356 179 038

Sau trimite un e-mail rapid:

office@avocatmotec.ro

MOȚEC ȘTEFAN

CABINET DE AVOCAT

societate profesională de avocatură

Parteneri

Traduceri autorizate și profesionale (cehă/română)

Linkuri utile

Oficiul Național al Registrului Comerțului

Adresa cabinetului

Moțec Ștefan – Cabinet de avocat

Piața Victoriei, nr. 4, apt. 13,

300 006, Timișoara

Județul Timiș, România

Copyright © 2007 - Moțec Ștefan - Cabinet de avocat. Toate drepturile rezervate. Termeni şi condiţii.

ACASĂ PREZENTAREA CABINETULUI SERVICII OFERITE REFERINȚE CLIENȚI CONTACT

Un standard de probă extrem de redus, nu justifică o soluție de trimitere în judecată în lipsa unei anchete efective.

Timișoara, 26.10.2017

În speță, Curtea de Apel Oradea, având de soluționat un apel declarat de inculpat împotriva sentinței instanței de fond, prin care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa rezultantă a închisorii de 2 ani și 6 luni cu suspendare sub supraveghere, a decis1 achitarea inculpatului pentru infracțiunea de evaziune fiscală (art. 9 alin. 1 lit. c din Legea nr. 241/2005) și infracțiunea de delapidare (art. 295 alin. 1, coroborat cu art. 308 din Codul penal). În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că acuzația parchetului s-a fundamentat pe un raționament eronat în cadrul căruia procurorul a preluat de la partea civilă o premisă rezultată dintr-un standard probator inadecvat. Curtea motivează în decizia sa că are serioase dubii cu privire la competențele organelor de urmărire penală de a stabili titularul dreptului de proprietate, mai ales în circumstanțele în care în evaluarea făcută, în baza unor prezumții simple rezultate din coincidențele existente între anumite acte fiscale, parchetul nu a administrat vreo probă în acest sens.

Instanța arată că alături de aceste fracturi logice au contribuit la formularea acuzației în mod eronat și carențele semnificative ale anchetei, care nu a avut un caracter efectiv, în sensul că organele de urmărire penală nu au investigat în vreun fel realitatea tranzacției prin raportare la actele înregistrate în contabilitate vânzătorului, în condițiile în care plata bunului figura a fi fost efectuată în numerar, pentru a se vedea dacă aceasta este o societate de tip fantomă, sau care a eliberat în acest caz documente fiscale nelegale și care reflectă operațiuni nereale.

Astfel, Curtea consideră că ab initio parchetul a avut un standard de probă extrem de redus în cauză care nu justifica o soluției de trimitere în judecată în lipsa unei anchete efective. Argumentele acuzării relevă modul simplist în care organele de urmărire penală au tratat prezumția de nevinovăție, principiul aflării adevărului și standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Curtea constată că motivarea sumară a soluției primei instanțe se axează pe același raționament ca și cel al parchetului și are la bază datele oferite de partea civilă în raportul de inspecție fiscală (act administrativ făcut de un organ de constatare, nejudiciar, care ulterior se constituie parte civilă în cauză). Prima instanță nu a analizat carențele raționamentului parchetului, insuficiența probelor care să susțină o acuzare dincolo de orice îndoială rezonabilă sau vreuna dintre apărările formulate de inculpat.

Instanța de fond nu a avut în vedere nici efectele obligatorii pe care hotărârile definitive pronunțate de instanțele civile le pot avea în cauzele penale atunci când vizează chestiuni prealabile care nu țin de tipicitatea faptei, în scopul protecției securității juridice și a dreptului la un proces echitabil.

Caracterul vădit al încălcării standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă în stabilirea existenței faptelor care fac obiectul acuzării conduce, în opinia Curții, la concluzia că pronunțarea unei soluții de achitare constituie un remediu efectiv restrângerii dreptului la un proces echitabil prin nemotivarea hotărârii de către prima instanță, în urma evaluării dc către instanța de control judiciar a tuturor probelor administrate în cauză și a asigurării în calea de atac a apelului a plenitudinii dreptului la apărare.

În susținerea celor de mai sus. Curtea opinează că odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală a fost consacrat prin art. 97 alin. (2) lit. f) principiul libertății probelor potrivit căruia în procesul penal poate fi administrat orice mijloc dc probă (judiciar sau extrajudiciar) cu condiția să fie respectată exigența de legalitate. În aceste condiții respectarea principiului legalității stipulat de art. 2 Cod de procedură penală conduce la posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă indiferent dacă acesta este prevăzut de Codul de procedură penală sau de legislația specială, dacă are natură judiciară sau extrajudiciar, ori de subiectul procesual care solicită administrarea.

Este însă necesar ca reținerea sau înlăturarea unui mijloc de probă să aibă loc motivat în special atunci când proba este propusă și administrată în exercitarea dreptului la apărare. Tot astfel, evaluarea fiabilității mijloacelor de probă administrate trebuie motivată.

Astfel, Noul Cod de procedură penală a preluat standardul de probă din common law în ceea ce priveşte gradul de convingere al judecătorului stipulând în art. 103 alin. (2) teza a II-a Cod de procedură penală că o soluție de condamnare se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoiala rezonabilă. Acest standard joacă un rol vital în cadrul procesului penal și constituie principalul instrument pentru reducerea riscului comiterii de erori judiciare.

Față de această modificare de optică considerăm că interpretările jurisprudențiale ale standardului din jurisprudența anglo-saxonă se impun a fi avute în vedere. Astfel în jurisprudența britanică (cauza Blackford) juriul trebuie informat că trebuie să fie sigur cu privire la vinovăția acuzatului înainte de a-l condamna. Tot astfel, dubiu rezonabil nu echivalează cu o gravă incertitudine sau cu un dubiu substanțial actual (Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii, cauza Cage contra Louisiana). În aceste condiții, exigența de siguranță în evaluare trebuie transpusă și în sistemul de drept procesual român în interpretarea standardului dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În consecință, Curtea consideră că pot fi reținute în cauză numai situațiile de fapt care sunt rezultate din probe fiabile și care se află în vecinătatea certitudinii, iar orice dubiu profită inculpatului în scopul garantării prezumției de nevinovăție. Curtea apreciază că prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei s-a produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe:

1. vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

2. sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

3. la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte erga omnes;

4. hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, administrate în mod legal și loial, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Toate aceste cerințe sunt argumente pentru transformarea concepției asupra prezumției de nevinovăție, dintr-o simplă regulă, garanție a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăției printr-o hotărâre penală definitivă.

Curtea consideră că pentru a reține comiterea celor două infracțiuni de care a fost acuzat inculpatul, parchetul trebuia să probeze dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că, deși o operațiune financiară nu a existat în realitate, a fost evidențiată în documentele contabile ale societății și că banii scoși din contabilitatea societății au fost însușiți de inculpat.

Curtea constată că atât parchetul, cât și prima instanță s-au limitat a reține aceeași situație de fapt eu cea descrisă în raportul de inspecție fiscală provenind de la partea civilă și care are la bază doar constatarea unor coincidențe între facturile folosite și asumarea faptului că proprietarul bunului este societatea din Cehia, deoarece țara în care a avut loc importul din Ucraina, respectiv primul stat membru Uniunii Europene în care a fost livrată combina este Cehia, locul unde s-a făcut vămuirea, iar proprietarul combinei este societate care este menționată pe declarația vamală de import.

Practic, raționamentul oferit de partea civilă cu privire la modul de stabilire a dreptului de proprietate a fost preluat atât de organele de urmărire penală cât și de instanța de fond având caracter determinant la stabilirea situației de fapt și la acuzarea inculpatului, fără a fi administrate alte mijloace de probă evaluatorii.

Curtea constată că prima instanță nu a învederat niciun motiv pentru care nu a evaluat mijloacele de probă constând în înscrisuri sau raportul de expertiză pe care anterior le-a administrat in cauză. Deși aceste probe au fost considerate a fi concludente la momentul încuviințării (adică apte să conducă la stabilirea adevărului judiciar în cauză), totuși ele au fost ignorate în totalitate de către prima instanță. Curtea consideră că mijloacele de probă administrate în cauză nu sunt apte să dovedească nici măcar la nivelul unei simple probabilități că inculpatul a comis faptele de care a fost acuzat de către procuror și condamnat de prima instanță.

Coincidențele constatate de reprezentanții părții civile nu puteau servi ca temei fundamental pentru formularea unei acuzații în materie penală în condițiile în care inculpatul beneficia de prezumția de nevinovăție, iar orice dubiu profita acestuia.

Deopotrivă, trebuia analizată și apărarea inculpatului, apărări, care nu au fost evaluate nici de către organele de urmărire penală și nici de prima instanță, se prezintă drept credibile față de constatările instanțelor civile în procesele de executare silite.

Prin urmare, Curtea constată că, față de evidența existenței în materialitate sa a bunului, organele de urmărire penală trebuiau anterior sesizării instanței să efectueze miniumul de verificări pentru a stabili care este valoarea de piață a bunului. Această probațiune nu a fost efectuată în faza de urmărire penală, ci doar în faza de judecată, însă raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic evaluator nu a fost evaluat de către instanța de fond care nu a făcut nicio referire la această probă administrată în mod legal și care nu prezenta vicii care să afecteze fiabilitatea. În aceste condiții, Curtea găsește ca inexplicabilă modalitatea în care prima instanță a exclus de la evaluare o probă esențială administrată în cauză și care avea caracter determinant în stabilirea unor împrejurărilor de fapt.

Curtea reține că potrivit art. 52 alin. (3) Cod de procedură penală hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile, în procesul penal, au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii.

Curtea opiniază că, în cauză, sunt aplicabile pe deplin considerentele Curții Europene a Drepturilor omului din cauza Lungit ș.a. c. României (hotărârea din 21 octombrie 2014) în vederea evitării încălcării dreptului la un proces echitabil în componenta referitoare la respectarea principiul securității raporturilor juridice care decurge dintr-o hotărârea definitivă pronunțată de o instanță nepenală.

În acest cadru, față de limitele investigației efectuate de parchet, de dubiile serioase care se ridică cu privire la corectitudinea evaluării făcute de organele de urmărire penală Curtea nu reține vreun argument pentru care ar ajunge la o altă evaluarea a faptelor decât cea avută în vedere, în mod definitiv, de către instanțele civile.

Astfel, reținerea unei alte situații decât cea avută în vedere în hotărârile definitive ale instanțelor civile eu privire la dreptul de proprietate asupra combinei doar în baza coincidențelor remarcate de către partea civilă echivalează cu o afectare gravă a principiului securității juridice și încălcarea dreptului la un proces echitabil stipulat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Curtea constată că deși această apărare a fost formulată și în fața primei instanțe judecătorul fondului a omis să o evalueze, iar reprezentantul Ministerului Public nu a formulat vreo concluzie care să poată conduce la invalidarea dezlegărilor definitive ale instanțelor civile.

Față de considerentele de mai sus, Curtea constată că față de standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul nu se poate reține, în cauză, existența infracțiunii de evaziune fiscală care a format obiectul acuzației formulate de procuror.

Deopotrivă, față de această concluzie care relevă o existența unei incertitudini semnificative cu privire la caracterul fictiv al tranzacției (probele prezentate și evaluate mai sus conducând mai degrabă la reținerea realității tranzacției) Curtea consideră că este fără suport probatoriu cea de-a doua acuzație formulată împotriva inculpatului în sensul că acesta a delapidat, prin însușire, banii societății. In aceste condiții Curtea apreciază că față de standardul probator necesar pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul nu se poate reține existența infracțiunii de delapidare care a format obiectul acuzației formulate de procuror.

Pentru aceste considerente, în baza art. 421 pct. (2) lit. a) Cod procedură penală Curtea va admite apelul declarat de inculpat, va desființa sentința atacată și rejudecând va achita pe inculpat de sub acuzația comiterii infracțiunii dc evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 Cod penal; va achita pe inculpat de sub acuzația comiterii infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 alin. 1 raportat la art. 308 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal. DEFINITIVĂ.

Apărarea în proces în favoarea cetățeanului acuzat de evaziune fiscală și de delapidare a fost asigurată de avocat Lăcătuș Igor și avocat Moțec Ștefan.

Motivarea judicioasă a Curții, a probatoriului administrat în proces și a normelor legale, ar putea sau chiar ar trebui să reprezinte un model pentru magistrații aflați la început de carieră și nu numai. Judecata dreaptă a valorilor juridice o (re) cunoaștem zi de zi.

Avocat Lăcătuș Igor

MOȚEC ȘTEFAN – Cabinet de avocat

1 Anexăm decizia Curții de Apel Oradea.

« Mergi înapoi la toate articolele.